joi, 28 noiembrie 2013

23. Povestea despre cum mi-a salvat viata

E prea frumoasa ca sa nu o impartasesc si cu voi.

Draga Andra,

Scriu postarea asta ca un cadou de casa noua. O scriu pentru tine, dar mai ales pentru mine, ca sa nu uit niciodata. Sunt lucruri pe care le-am tot spus in postarile anterioare, dar vreau sa le adun pe toate intr-un loc. Vreau sa imi aduc aminte mereu de lucrurile pe care mi le-ai daruit.

Am avut multe dezamagiri in viata. Pe plan sentimental si nu numai. Am dat piciorul la facultate (da, stiu a fost decizia mea, dar au fost totusi niste ani pierduti). Am dat piciorul la o relatie care promitea atat de multe cu Corina. Am fost calcat in picioare si ridiculizat. Am ajuns sa nu mai cred in nimic. Am devenit un cinic desavarsit. Toate lucrurile astea mai aveau putin si imi striveau de tot spiritul. Am ajuns sa urasc lumea si sa regret ca m-am nascut in niste circumstante atat de vitrege. Eram la pamant.

Totusi nu am lasat asta sa se vada niciodata. Vulnerabilitatea nu era o trasatura de-a mea. Inghiteam totul si il incuiam adanc inauntrul meu unde imi manca incet, incet din suflet. Ajunsesem sa simt mirosul de putreziciune. Dar nu puteam sa ma deschid si sa eliberez tot raul din mine. Am fost invatat sa ma descurc singur. Ai mei erau mereu la serviciu si cand erau acasa, nu erau niciodata alaturi de mine. Adica nu erau alaturi de mine cum as fi vrut. Sunt constient ca ma iubesc, dar limitarile lor i-au impiedicat sa imi ofere caldura sufleteasca de care aveam nevoie. Bunica-mea, care mai avea grija de mine, s-a stins cand aveam noua ani. Bunicul s-a inchis in bautura si nu a avut timp de mine. Singurul lucru care il vedeam de la el erau doua oua prajite inainte sa plec la scoala.

Si asa am devenit rece. Am devenit nepasator. Am devenit un om de care nu avea cum sa se lipeasca niciodata fericirea. Eram constient de asta, dar ca in povestea cu drobul de sare, nu aveam puterea psiihica sa fac ceva in privinta asta. Priveam cum viata trece pe langa mine si am inceput sa ma resemnez. Patru ani de zile nu am stiut cum e sa ai fluturi in stomac. Patru lungi ani nu am mai simtit caldura unei alte fiinte langa mine. Interactiuni au fost, nu neg, dar nu a fost nimic special. Si eram gata sa renunt.

Dar o studenta la jurnalism a vazut ceva in mine. Si a vrut sa vada daca ceea ce simte se va confirma. Si a decis sa intre in viata mea. Nu a facut-o cu un scop precis. Nu stia ce o asteapta. Si nici eu. Faptul ca eram doi oameni care nu stiau absolut nimic unul despre celalt, la care s-a adaugat si mediul indirect in care interactionam, ne-a facut sa devenim foarte lejeri la vorba. Si ne-am spus fiecare of-urile. Eram relaxati. Gasisem fiecare cate o persoana careia sa ne destainuim fara sa ne temem ca vom fi judecati. Excesul de sinceritate ne-a facut mai apropiati.

Totul a evoluat extrem de repede. Nu ma mai recunosteam. Eu, cinicul, care imi pierdusem increderea in dragoste, devenisem din toate lucrurile, creativ. Pur si simplu mi-au fost deschisi ochii. Am aflat ca, totusi, lumea nu e asa de rea. Adica cel putin o singura persoana dintre toate era buna. Si m-a uimit cu bunatatea ei fara limite. Mi-a reamintit cat de frumos e sa daruiesti. Mi-a aratat compasiune si intelegere. Mi-a aratat ca, desi m-am abatut foarte mult, as putea sa regasesc calea cea dreapta. Mi-a redat speranta.

M-a facut sa caut adanc in sufletul meu si mi-a aratat toate senzatiile frumoase pe care le pot gasi acolo. M-a facut sa devin capabil de niste lucruri de care nu aveam habar. Mi-a reaprins pasiunea pentru scris. M-a incurajat si apreciat. A fost sutul in fund de care aveam nevoie sa ma trezesc la realitate. Eu nici acum nu imi dau seama cum poate exista pe pamant o fiinta ca ea. „Mai mult ca sigur e un inger care si-a pierdut aripile”, mi-am zis. Si cand am realizat asta, am facut din promisiunea ca o sa o ajaut sa si le regaseasca, scopul vietii mele. Am jurat ca o voi ajuta sa zboare din nou. Nu stiam la vremea aceea cum voi face asta. Nici acum nu stiu. Stiu doar ca acolo unde e vointa, e si un mod de a indeplini dorinta. Ea m-a invatat asta.

M-a invatat atat de multe! Cel mai important m-a invatat cum e sa iubesti neconditionat. Sa fii gata sa sacrifici totul pentru fericirea ei. M-a invatat ca e bine sa ma deschid si sa fiu vulnerabil. M-a invatat sa tin capul sus in fata a orice suferinta ce ne-o provoaca viata. M-a invatat sa sper la zile mai bune. M-a invatat sa nu ma mai gandesc la trecut. M-a invatat sa traiesc in prezent si, pentru prima oara in viata mea, am inceput sa privesc viitorul cu optimism.

Ei ii datorez totul. M-a salvat de la o viata fara sens. Mi-a aratat frumusetea in lucrurile simple. M-a facut sa apreciez tot ce am primit in viata. Pur si simplu mi-a infipt mana in inima si mi-a scos de acolo toata durerea. Si in sfarsit am fost liber. M-am simtit invincibil. M-am simtit extraordinar. Si, pe cuvant, era de ajuns pentru mine. Ceea ce simteam pentru ea imi dadea puterea sa merg mai departe. Dar nu s-a oprit aici. Mi-a daruit atat de multe incat nici nu am loc sa le scriu aici. Dar dintre toate, un lucru a fost cel mai de pret. Mi-a daruit iubire. Mi-a oferit inima ei, asa fragila cum era, sa am grija de ea. Iar lucrul asta e atat de imens pentru mine incat nici nu pot sa il cuprind in cuvinte.

Singurul lucru care ma intristeaza este ca ea nu isi da seama de lucrurile astea. Sau isi da seama dar ii e frica. E normal. Am patru ani de dragoste neimpartasita acumulata in mine. Si am ales, ca un prost, sa o expun la toata odata. Asemenea caldurii soarelui, daca te apropii prea mult risti sa te arzi. Si am invatat lucrul asta pe pielea mea. Dar nu e o arsura iremediabila. Timpul o sa o vindece. Timpul o sa ne vindece. Si iti promit ca te voi face sa realizezi ce fel de persoana esti. Iti promit ca iti voi arata tot ce ai facut pentru mine. Te voi face sa intelegi ca ce am scris aici nu sunt doar cuvinte, chiar e povestea despre cum mi-ai salvat viata. Si iti multumesc...

Yours forever,

Stefan.

0 comentarii: